Terapii sistemice: origini, principii și școli

Deși terapiile sistemice derivă din terapia familială, în prezent familia nu mai este necesară ca punct de atenție care să fie definită ca atare. Accentul se pune pe relația sau procesul de interacțiune dintre oameni și nu atât pe observarea individului însuși.

A fost biologul și filozoful austriac Ludwig Von Bertalanffy pentru a formula Teoria Generală a Sistemelor în 1968. A folosit conceptul de sistem înțeles ca un complex de elemente care interacționează pentru a-l aplica apoi în domeniul terapeutic, creând ceea ce a devenit modelul predominant în studiile despre familie și relații.

Bine perspectiva sistemică se bazează şi pe aportul altor discipline mai ales în ceea ce priveşte aspectul teoretic. Printre acestea regăsim cibernetica, evoluțiile pragmatice în comunicare și psihoterapia familială. Această integrare a perspectivelor a permis dezvoltarea unui domeniu larg de aplicare care variază de la tratamente individuale până la tratamente de grup pentru cupluri și bineînțeles familii (Hoffman 1987).

Conceptul de sistem constă tocmai în unirea diferitelor abordări din care se deduce că întregul este mai mare decât suma părților. Punctul de vedere sistemic pune accent pe proprietățile întregului rezultat din interacțiunea diferitelor elemente ale sistemului. Cu alte cuvinte, cel mai important element este relația care decurge din interacțiunea dintre oameni.

Prin urmare, psihologii sistemici iau notă de următoarea idee generală: un sistem familial, de cuplu sau social este compus din unul sau mai multe elemente legate între ele în așa fel încât o schimbare a stării unuia dintre ele să conducă la o schimbare consecutivă a sistemului; datorită acesteia se pot cunoaște aspecte fundamentale ale patologiei individuale a unuia dintre membrii sistemului.

Antecedente ale terapiilor sistemice

Antecedentele celor mai importante terapii sistemice datează din psihanaliza. Un exemplu printre toți sunt termenii lui Fried Fromm-Reichman Mama schizogenă Mama perversă a lui Rosen sau utilizarea de către Bell a interviurilor în familie.

Originile cele mai evidente ale acestei terapii apar însă cu antropologul Gregory Bateson și echipa sa de veterani de la Spitalul Administrativ din Palo Alto. Bateson sa alăturat altor cercetători precum Jackson Haley și Weakland pentru a analiza sistemul de comunicare al familiilor schizofrenice.

Una dintre cele mai interesante teorii care a apărut în urma cercetărilor sale a fost teoria dublei legături ceea ce explică modul în care contradicția dintre două sau mai multe mesaje poate duce o persoană la delir în încercarea de a scăpa de realitate. Contradicția presupune de fapt primirea a două comenzi simultane imposibil de îndeplinit întrucât realizarea uneia îl obligă pe celălalt la neascultare. Un exemplu ar putea fi expresia unei mame Te iubesc față de fiica ei în timp ce își exprimă respingerea prin gesturi sau îi spune cuiva Fii mai spontan sau Nu fi ascultător.

În termeni paraleli în 1962 Jackson și Ackerman au fondat revista Procesul familial în timp ce Bertalanffy a formulat Teoria Generală a Sistemelor – singura teorie care dezvoltă o serie de factori comuni tuturor teoriilor sistemice.

Aspecte comune cu Terapiile Sistemice

Deși terapiile sistemice sunt foarte largi și, așa cum am menționat anterior, susțin un grup mare de discipline, există aspecte comune tuturor acestora. Cel mai important este conceptul de sistem deja menționată ca un ansamblu de obiecte sau elemente care intră în relație între ele.

În Teoria sa generală a sistemelor Bertalanffy a subliniat și conceptul de interacțiune presupunând că un sistem implică o interdependență între părți. sau în cazul terapiilor sistemice ale persoanelor implicate în relaţie.

Mai mult, în Teoria generală a sistemelor se susţine că fiecare dintre părţile care fac parte din sistem poate fi considerată un subsistem . În acest sens, dacă familia este sistemul, relația mamă-copil este subsistemul.

De asemenea, este important să subliniem diferența dintre sistemele deschise sau închise deşi nu există un criteriu unitar care să unească toţi cercetătorii în diferenţierea celor doi. Dacă dăm naștere conceptualizării lui Bertalanffy, un sistem închis nu implică niciun tip de schimb cu mediul în timp ce un sistem deschis este în interacțiune constantă cu mediul sau cu alte sisteme.

De exemplu sistemele familiale închise nu întrețin niciun tip de relație cu mediul care le înconjoară. Starea finală depinde de condiţiile iniţiale ale acestui sistem cu sărăcirea progresivă a energiei în unire şi în sistemul familial.

Din observațiile unor autori precum Watzlawick Beavin și Jackon de la școala Palo Alto și s-a născut din studiul general al Teoriei Generale a Sistemelor Teoria comunicării uman care exemplifică aspecte şi idei comune tuturor modelelor sistemice. De exemplu:

• Este imposibil să nu comunici. Această teorie pleacă de la ideea că orice tip de conduită este comunicare, inclusiv tăcerea. Se are în vedere și existența unor situații în care simptomul este forma de comunicare.
• Mecanismele sistemelor se reglează prin feedback.
• Există două niveluri de comunicare: nivelul digital sau de conținut și cel analogic sau relațional. Când există inconsecvență între ambele niveluri, apar mesaje paradoxale.
• Interacțiunea este condiționată de evaluările introduse de participanți. Cu alte cuvinte, pe baza interpretării pe care o construim a ceea ce vedem și experimentăm definim relația cu ceilalți oameni și invers. În acest sens poate cauza lipsa de acord cu privire la modul de evaluare a faptelor
• Există un sistem de reguli pe care terapeutul sistemic trebuie să-l recunoască: regulile recunoscute, regulile simetrice, regulile secrete și metaregulile.

Cu toate acestea, fiecare școală sistemică prezintă unele caracteristici individuale pe care o vom aprofunda în paragraful următor.

Aspecte individuale ale terapiilor sistemice

Școala Internațională de RMN:

Această școală sistemică este identificată cu a doua generație de cercetători din Palo Alto (Watzlawick Weakland

Câteva maxime ale acestei școli sunt:

Soluțiile tind să mențină probleme :în încercarea de a remedia o problemă, de multe ori persoana nu face altceva decât să o mențină în viață.
• Intervențiile urmăresc identificarea circuitelor care intervin în relație și în soluțiile încercate. Scopul este schimbarea modelelor internaționale fenomen cunoscut sub numele de Schimbarea 2, în timp ce soluțiile încercate și eșuate sunt Schimbarea 1.
Printre strategiile folosite se numără intervențiile paradoxale.Cu alte cuvinte, atribuiți roluri sau comunicați idei care sunt desprinse de bunul simț, dar care sunt apropiate de marca de referință a sistemului. Tehnicile de a vorbi limba pacientului și de a prescrie cu sugestie joacă un rol în această perspectivă.

Scoala structurala si strategica: Minuchin și Haley

Minuchin și Haley sunt principalii reprezentanți ai acestei școli. Potrivit acestora, este esențial să se analizeze structura sistemului pentru a urmări tipul de relații în vigoare între membrii acestuia și pentru a putea aplica un tratament.

Ambele susțin că familiile se organizează în jurul unor alianțe și coaliții. Mai exact, o alianță este definită ca apropierea a doi membri în contrast cu altul mai îndepărtat; o coaliție constă în schimb în unirea a doi membri împotriva unui al treilea. Coalițiile dintre membrii diferitelor generații sunt numite triunghiuri perverse (mama și fiul împotriva tatălui).

Din acest punct de vedere terapeutul folosește unele tehnici pentru a modifica structura familiei prin contestarea definițiilor familiei și realizând o redefinire pozitivă a simptomului. De exemplu, presupune prescrierea anumitor sarcini anumitor membri ai familiei, fenomenul de dezechilibru – in care terapeutul se aliaza cu un subsistem pentru a provoca o restructurare a limitelor – sau interventiile paradoxale ale lui Haley.

Școala Sistemică din Milano: Psihoza Selvini-Palazzoli în familie

Această școală s-a născut din munca Mara Selvini-Palazzoli și a echipei sale se concentrează pe probleme precum anorexie sau alte tulburări psihotice care tind să apară în familii rigide de tranzacții.

Școala sistemică din Milano dă o atenție deosebită datelor colectate din momentul trimiterii și de la primul contact. Din acel moment se construiesc unele ipoteze de lucru care contrastează cu desfăşurarea primei sesiuni . Ele lucrează mai ales asupra semnificației familiei în raport cu simptomul și asupra pacientului identificat cu scopul de a găsi consimțământul și dezacordul.

Unul dintre punctele născute cu această școală se referă la prescripția invariabilă adică un program specific de lucru cu familiile psihotice care constă în atribuirea aceluiaşi rol întregii familii prin încercarea de aliare a părinţilor printr-un secret şi favorizarea astfel separarea subsistemelor – în special a celui format de copii.

Terapiile sistemice oferă o perspectivă diferită asupra problemelor și dificultăților și favorizează relația mai degrabă decât individul ca punct central de lucru pentru îmbunătățirea vieții pacientului. Un drum curios și interesant care capătă treptat o importanță tot mai mare în domeniul terapeutic.