De fiecare dată când merg la o casă de bătrâni sunt cuprins de emoții amestecate. Pe de o parte, simt o bucurie imensă să știu că există aceste centre fantastice unde sunt oameni care au grijă de cei dragi noștri în vârstă. Le acordă toată atenția posibilă și munca lor este admirabilă. Dar simt și multă tristețe. Mi-am făcut stagiul într-un azil de bătrâni și unii dintre angajați mi-au spus că unii bătrâni nu au primit vizitatori de luni de zile.
Foarte des merg la un unchi de-al meu care se află într-o casă de bătrâni. Este bine îngrijit, îl ajută să se spele și să se hrănească. Nu este foarte bătrân, dar, din păcate, nu mai este capabil să aibă grijă de el însuși. Nu are soție sau copii, așa că să-l încredințezi unui azil de bătrâni mi s-a părut cea mai bună decizie. El este bine și fericit. Doar că a luat puțin în greutate. Se spune că se poartă bine. Îmi place să-l vizitez și să-i ofer o cafea. El este mulțumit de asta și mă întâmpină mereu cu un campion ce se întâmplă? deși de cele mai multe ori mă confundă cu fratele meu.
Casele de bătrâni și coridorul trist
Ca să ajung în camera unchiului meu trebuie să traversez o jumătate de clădire. Iau liftul și ajung la etajul dintre lift și camera lui există un coridor unde sunt mereu mulți bătrâni în scaune cu rotile. Abia se pot mișca. Când trec pe lângă ei îi salut cu un zâmbet. Unii se uită la mine și zâmbesc înapoi alții doar se uită la mine fără să se uite înapoi și alții pur și simplu nici nu-mi observă prezența. Întotdeauna văd aceiași oameni stând acolo singuri.
Unii tac mereu și cu capul în jos mă întreb mereu ce gândesc. Cum ar fi fost viața lor? Mai presus de toate, mă întreb dacă și-au imaginat vreodată să se găsească într-un scaun cu rotile imobil și cu privirea pierdută uzată de viață, de singurătate, de boală sau de toate aceste lucruri împreună.
În timpul stagiului meu am întâlnit un domn care împarte o cameră cu o femeie care nu făcea decât să râdă și să țipe. Era un domn care inițial a fost foarte violent. A suferit de Alzheimer într-un stadiu atât de avansat încât cu greu putea vorbi.
Într-o zi mi-am propus să interacționez cu el. M-am așezat lângă el și am început să-l întreb despre viața lui. Aproape întotdeauna s-a exprimat în monosilabe. A reușit să mă facă să-i spun țara lui de naștere despre care nici nu știam intenționat. Încetul cu încetul a reușit să mai extragă din el câteva cuvinte. Chiar și într-o zi, în ciuda accidentului vascular cerebral pe care l-a avut, mi-a zâmbit.
Ei caută doar puțină afecțiune
Într-o zi, l-a auzit țipând. M-am îndreptat spre camera în care se afla și acolo am găsit doi asistenți care încercau să-l ridice să-l spele, dar nu a făcut altceva decât să se zbată. Am intrat în cameră de îndată ce Când m-a văzut, s-a lăsat calm pe scaun. Descoperisem secretul. Aveam răspunsul chiar în fața ochilor mei. În spatele acelei priviri inexpresive se afla un bărbat care doar căuta puțin afecţiune .
Pentru acești oameni, a primi afecțiune și companie este atât de important încât Gea Sijpkes, directorul căminului de bătrâni Humanitas din Olanda, a început un proiect . În 2012 a decis să oferă cazare gratuită studenților în cadrul unității, atâta timp cât aceștia au petrecut cel puțin treizeci de ore pe lună cu persoanele în vârstă care locuiau acolo.
Durerea și handicapurile care apar odată cu înaintarea în vârstă nu pot fi evitate, dar se poate face ceva pentru a îmbunătăți viața oamenilor.
-Gea Sijpkes director al căminului de bătrâni Humanitas
Suflete care caută conexiune într-o casă de bătrâni
Atât în azilul de bătrâni unde mi-am făcut stagiul, cât și în cel în care se află unchiul meu, am putut observa că Umbra singurătății plutește în mulți dintre bătrânii noștri. Profesioniștii care lucrează în aceste centre sunt copleșiți de muncă și nu au timp să fie compania bătrânilor pe care îi îngrijesc. Cu toate acestea, mă întristează foarte mult să știu că unii dintre ei primesc foarte puține vizite sau chiar deloc. În fiecare dintre ele există un suflet care nu dorește altceva decât conectați-vă cu ceilalți . Singurătatea îi consumă încetul cu încetul.
Societatea de astăzi ne învață că merită să păstrăm doar lucruri funcționale, tot ceea ce putem obține un anumit beneficiu. Mă întristează să văd că multe familii îi încredințează pe bătrâni caselor de bătrâni și îi abandonează acolo, vizitându-i foarte rar. Bătrânii noștri au o viață, au o poveste pe care și-au sacrificat o parte din viața lor pentru noi și le abandonăm.
Nu există nicio îndoială că casele de bătrâni sunt o alternativă minunată în multe cazuri și că datorită lor mulți dintre cei mai iubiți ai noștri persoanele în vârstă se poate bucura de multă atenție. Acest articol are unicul scop de a vă deschide ochii asupra singurătății și abandonului la care sunt supuși mulți dintre cei dragi. Sunt lăsați în spatele acestor centre ca și cum ar fi o povară.
Marea lucrare a caselor de bătrâni
Multe familii a din cauza problemelor de muncă, economice sau de timp nu se pot ocupa de îngrijirea corectă a rudelor lor în vârstă când nu mai sunt autosuficiente. Din acest motiv decid de foarte multe ori să le încredințeze caselor de bătrâni. Dar de îndată ce pot merge să-i viziteze pentru a le oferi confort și companie.
În astfel de situații, deși smulși din casele lor, bătrânii nu experimentează un sentiment de abandon. Căminul de bătrâni se transformă în noul lor cămin în care locuiesc cu alți bătrâni și membrii familiei lor îi vizitează adesea.
Nu trebuie să uităm marea muncă depusă de operatorii acestor centre dar nu trebuie să uităm nici pe cei dragi care locuiesc acolo. În trecut au dat totul pentru noi și datorăm ceea ce suntem și avem mulțumiri lor, muncii lor și educației pe care ne-au dat-o.
Fiind alături de ei atunci când au nevoie de noi și dedicându-le același timp pe care ni l-au dedicat nouă, făcându-i să simtă că nu sunt singuri și că pot conta mereu pe noi Datorită lor suntem în această lume.
