Piaget și teoria sa de învățare

Jean Piaget este unul dintre numele scrise cu litere de aur în lumea psihologiei. În zilele noastre, el este considerat părintele pedagogiei moderne datorită teoriei sale despre învățarea cognitivă infantilă. El a descoperit că principiile logicii noastre încep să fie definite înainte de dobândirea limbajului generate prin activitatea senzorială și motrică în interacțiune cu mediul, în special cu cel sociocultural.

Dezvoltarea psihică care începe la naștere și se termină la vârsta adultă poate fi comparată cu creșterea biologică: deoarece aceasta din urmă constă în esență într-o mișcare către echilibru. Așa cum corpul evoluează până la atingerea unui nivel relativ stabil caracterizat prin sfârșitul creșterii și maturizarea organelor, viața psihică poate fi concepută și ca o evoluție către o formă de echilibru final reprezentată de persoana adultă.

Influența sa asupra psihologiei învățării pleacă de la considerarea că învățarea are loc prin dezvoltarea mentală, limbaj, joc și înțelegere. Din acest motiv, prima sarcină a educatorului este de a genera interes ca instrument cu care să-l înțeleagă pe elev și să interacționeze cu acesta. Această cercetare efectuată în timpul a patruzeci anii nu au ca obiectiv unic cunoașterea copilului mai bine și perfecționarea metodelor pedagogice sau educaționale, dar include și persoana.

Obiectivul principal al educației la școală ar trebui să fie crearea de bărbați și femei capabili să facă lucruri noi, nu doar să repete ceea ce au făcut generațiile trecute; barbati si femei creativi, imaginativi si descoperitori care pot fi critici, verifica si nu accepta tot ceea ce li se ofera

-Jean Piaget-

Ideea principală a lui Piaget este că este esențial să înțelegem formarea mecanismelor mentale ale copilului pentru a înțelege natura și funcționarea acestora ca adult. Teoretizarea sa pedagogică s-a bazat pe psihologie, logică și biologie . Aceste trei dimensiuni intră în definiția sa a actului de gândire care pleacă de la piloni condiționati de genetică și se construiește prin stimuli socioculturali.

In acest fel se configureaza informatiile pe care persoana le primeste. Aceste informații sunt întotdeauna învățate activ, oricât de inconștientă și pasivă ar părea procesarea informațiilor.

Învățăm să ne adaptăm

Asimilarea se referă la modul în care un organism tratează un stimul din mediul înconjurător în ceea ce privește organizarea sa actuală; acomodarea, pe de altă parte, implică o modificare a organizației actuale ca răspuns la cerințele mediului înconjurător. Prin asimilare și acomodare ne restructuram cognitiv învățarea pe parcursul cursului dezvoltare (restructurare cognitivă).

Acomodarea sau acomodarea este procesul prin care subiectul își modifică schemele și structurile cognitive pentru a putea încorpora obiecte noi. Este posibil să se realizeze acest lucru pornind de la crearea unei noi scheme sau prin modificarea unei scheme deja existente, astfel încât noul stimul și comportamentul său natural și asociat să se poată integra ca parte a acestuia.

Asimilarea și acomodarea sunt două procese invariante în timpul dezvoltării cognitive. Pentru Piaget aceste două elemente interacționează între ele într-un proces de echilibrare care la un nivel superior poate fi considerat de natură reglementară întrucât direcționează relația dintre asimilare și acomodare.

John Lennon a spus că viața este ceea ce se întâmplă în timp ce suntem ocupați cu alte planuri și de multe ori pare să fie așa. Ființele umane au nevoie de o anumită siguranță pentru a trăi în pace și din acest motiv creează iluzia permanenței că totul este static și nu se schimbă niciodată. dar realitatea este foarte diferită. Totul este în continuă schimbare, inclusiv noi, dar nu suntem conștienți de asta până când schimbarea nu este atât de evidentă încât nu avem alt remediu decât să o facem față.

Inteligența este ceea ce folosești atunci când nu știi ce să faci -Jean Piaget-

Socializăm prin limbaj

În prima copilărie asistăm la o transformare a inteligenței. Din senzoriomotor sau practică se transformă în gândire propriu-zisă sub dubla influență a limbă și socializare.

În primul rând, permițând subiectului să-și explice acțiunile, limbajul facilitează reconstrucția trecutului și de aceea în absența acestuia evocăm obiectele către care era îndreptată conduita noastră anterioară.

De asemenea, ne permite să anticipăm acțiunile viitoare încă nerealizate până la punctul de a le înlocui uneori doar cu cuvinte fără a le îndeplini. Acesta este punctul de plecare al gândirii ca proces cognitiv și, de asemenea, al gândirii lui Piaget

De fapt, limbajul reunește concepte și noțiuni care aparțin tuturor și care întăresc gândirea individuală printr-un sistem larg de gândire colectivă. Copilul este practic scufundat în acest ultim gând când reușește să domine cuvântul .

În acest sens, același lucru se întâmplă cu gândirea ca și cu conduita considerată la nivel global. În loc să se adapteze total la noile realități pe care le descoperă și le construiește progresiv, subiectul trebuie să înceapă cu o încorporare laborioasă a datelor în eul său și în activitatea sa și asta. Asimilarea egocentrică caracterizează atât începuturile gândirii copilului cât și cele ale socializării acestuia .

Comportamentul ca motor al evoluției

În perspectiva cu privire la functia de comportament ca factor determinant al schimbării evolutive şi nu ca un simplu produs al aceluiaşi care ar fi rezultatul unor mecanisme independente de acţiune a organismelor.

Piaget pune în discuție în principal pozițiile neo-darwiniene întrucât consideră că evoluția biologică nu este produsă doar prin selecția naturală înțeleasă exclusiv ca produs al variabilității genetice aleatorii și al ratelor diferențiale de supraviețuire și reproducere în funcție de avantajele adaptative care au apărut a posteriori.

Conform acestei perspective ar fi un proces independent de comportamentul organismului și s-ar explica doar prin consecințe favorabil sau nefavorabil modificărilor fenotipice cauzate de mutații absolut incerte și transmiterea lor de-a lungul generațiilor.

Pentru Piaget, comportamentul reprezintă o manifestare a dinamicii globale a organismului ca sistem deschis în interacțiune constantă cu mediul înconjurător. Ar fi, de asemenea, un factor de schimbare evolutivă și pentru a încerca să explice mecanismele prin care comportamentul ar îndeplini această funcție, se recurge la conceptul de epigeneza și la modelul său explicativ de adaptare în termeni de asimilare și acomodare. Prin epigeneză înțelegem interacțiunea reciprocă dintre genotip și mediu pentru a construi fenotipul în funcție de experiență.

Când înveți un copil ceva, îl privezi pentru totdeauna de posibilitatea de a-l descoperi singur

-Jean Piaget-

Piaget susţine că orice conduită presupune intervenţia necesară a factorilor interni. De asemenea, indică faptul că fiecare comportament animat inclusiv cea umană include o acomodare la condiţiile mediului înconjurător precum şi asimilarea lui cognitivă înţeleasă ca integrare cu o structură comportamentală anterioară.

Contribuțiile lui Piaget la educația actuală

Contribuțiile lui Piaget la educație sunt considerate a fi de o importanță extremă pentru teoria educației. Piaget este fondatorul psihologiei genetice care a influențat semnificativ teoria și practica educațională generată în jurul acesteia deși s-a schimbat de-a lungul timpului dând naștere la diferite formulări. De remarcat că au fost efectuate numeroase lucrări pornind de la contribuţiile lui

Opera lui Jean Piaget constă în descoperirile sale ale gândirii umane dintr-o perspectivă biologică, psihologică și logică. Este necesar să lămurim că conceptul de psihologie genetică nu este aplicat într-un context clar biologic sau fiziologic deoarece nu se referă la gene sau se bazează pe gene; este definită ca genetică mai mult decât orice altceva, deoarece munca sa se referă la geneza, originea sau principiul gândirii umane.

Una dintre marile contribuţii ale lui Piaget la educaţia actuală constă în a fi pus bazele ideii conform căreia în primii ani ai educaţiei sale copil obiectivul urmărit este realizarea dezvoltării cognitive în cele din urmă a primei învăţări. In acest scop, este esentiala si complementara a ceea ce familia a invatat si a stimulat in el copilul, avand invatat cateva reguli si norme care ii permit sa se asimileze intr-un mediu scolar.

O altă contribuție a lui Piaget pe care o putem vedea reflectată în zilele noastre în unele școli este cap iar teoria predată la clasă nu este suficientă pentru a spune că tema a fost asimilată și învățată . În acest sens, învățarea include diverse metode de pedagogie precum aplicarea cunoștințelor, experimentarea și demonstrația.

Al doilea scop al educației este de a forma minți care pot fi critice și pot verifica și nu accepta tot ceea ce li se oferă. Marele pericol astăzi îl reprezintă lemele, opiniile colective și tendințele de gândire. Trebuie să fim capabili să ne opunem individual pentru a critica pentru a distinge între ceea ce este bine și ceea ce nu este

-Jean Piaget-

Scopul principal al educației este de a crea oameni capabili de inovare salvează că sunt critici care pot verifica şi nu accepta tot ceea ce li se transmite ca fiind valabil sau veridic (Piaget 1985).

Reluarea teoriei lui Piaget ar permite oricărui profesor să descopere cum evoluează mințile elevilor.

Bibliografie

Piaget J. . Articulații

Piaget J. Construcția realității la copil . Noua Italia

Piaget J. Psihologie și pedagogie . Loescher

Piaget J. Șase studii psihologice . Cărți de epocă

Piaget J. The p psihologia bebelusului. Mica bibliotecă Einaudi NS