Tarantino a făcut-o din nou! Într-o lume în ritm rapid și frenetic, el a reușit să facă mulți oameni să stea în cinema aproximativ trei ore fără să vorbească și fără să-și verifice telefonul doar de dragul de a viziona un film. Și tocmai asta ne-a făcut să experimentăm CINEMA cu majuscule. O dragoste pură pentru a șaptea artă cu toate referințele care îi plac regizorului. A fost odată ca niciodată la Hollywood lăsându-şi amprenta asupra imaginarului colectiv.
Și când un artist de orice fel face ceea ce simte cu adevărat, rezultatele sunt vizibile. Tarantino are de partea lui un public care a așteptat cu nerăbdare ultimul său lungmetraj și banii care îi permit să realizeze producțiile cinematografice pe care și le dorește.
Indiferent dacă sunt la modă Tarantino își folosește influențele, se cufundă în fetișurile sale și ne oferă o rescriere a poveștii. Reinterpretează ceea ce a fost și ar putea fi printr-o formă de divertisment pe care am putea-o defini ca fiind absolută.
A fost odată ca niciodată la Hollywood ne arată că nu toate producțiile sunt la fel, că cinematografia comercială nu este toate la fel și că mai există cei care sunt dispuși să stea ore în șir într-un cinema și să se lase duși de emoții .
Se pare că filmul nu este destinat nimănui în mod special, ci însuși și în aceasta constă cheia succesului său. O petrecere la care aștepți tortul până la final.
Intertextualitatea Once Upon a Time in Hollywood
Tarantino a învățat cinematograful uitându-se la cinema. S-a hrănit atât cu cele mai frumoase filme, cât și cu cele mai puțin apreciate sau chiar cu risipa artei a șaptea. Și tocmai aceasta dorește să transmită publicului posibilitatea de a găsi artă chiar și în producții mai puțin cunoscute și apreciate.
A spus de la început că tot ceea ce îi place este prezent în cinematograful său muzică la referințe cinefile prin fetișurile sale.
Vizionand filmul lui Tarantino putem invata multe despre cinema. Putem găsi influențele vechilor spaghetti western-uri care sunt acum demodate ne scufundăm în kung fu și chiar descoperim perle autentice pe care cel mai comercial cinema a vrut să ni le ascundă.
Arta trece dincolo de mode, impoziții sau politică. Arta trebuie evaluată ca artă în sine. Dacă un regizor care ne place ne oferă direct sau indirect un film, trebuie să-i dăm o șansă.
Când am văzut remorca pentru A fost odată ca niciodată la Hollywood Știm ce îi place regizorului, îi cunoaștem filmografia și totuși nu eram siguri la ce să ne așteptăm.
Vrea să ne spună despre Charles Manson și crimele comise de familie? Vrei să aduci un omagiu acelor vechi glorii ale western-urilor americane care au plecat în Europa în căutarea unor roluri mai bune? Poate un pic din toate astea.
În A fost odată ca niciodată la Hollywood Totuși, acest lucru ne permite să părăsim cinematograful și să discutăm cu prietenii noștri elementele intertextuale pe care am fost capabili să le recunoaștem și să le identificăm. Cu toții creștem cu o moștenire culturală și suntem mai mult sau mai puțin predispuși să înțelegem anumite mesaje.
Quentin Tarantino ne oferă orice îi place, indiferent dacă are sens sau nu și, în final, construiește o poveste care s-ar fi putut întâmpla sau nu.
Conform acestei tendințe spre citările continue, titlul ne trimite și la un regizor pe care Tarantino îl admiră profund. De fapt, nu și-a ascuns niciodată dragostea pentru cinema Sergio Leone .
Leone a regizat două povești cu un titlu asemănător cu cel despre care vorbim astăzi. A fost odată Occidentul care a fost ultimul lui spaghetti western (cunoscut și ca gen crepuscul western) și A fost odată ca niciodată în America care va deveni marea experiență americană a regizorului italian, filmul de lungă durată pe care râvnitele Statelor Unite nu au reușit să-l aprecieze.
Elementul nostalgic este evident încă din primele secvențe. Acel Hollywood idealizat ajunge să devină un mediu inospitalier în care actorii trebuie să accepte ceea ce li se oferă atunci când ating o anumită vârstă. O poveste grotească care este atât improbabilă, cât și reală în același timp și ajunge să ne arate cea mai amară față a industriei cinematografice.
Totul pe fundalul unui eveniment tragic din păcate binecunoscut: asasinarea lui Sharon Tate . Actrița este prezentată ca o tânără plină de viață care se distrează în public în timp ce urmărește zâmbind unul dintre filmele sale.
Noi, telespectatorii, îi cunoaștem soarta tragică și, inevitabil, simpatizăm și empatizăm cu ea. La fel se întâmplă și cu un alt personaj, actorul care ar putea fi Clint Eastwood care suferă consecințele maturității și o industrie care a vrut să-l stereotipeze fără a-i oferi ocazia să strălucească.
Nostalgia iese din fiecare colț al ecranului, amintirea unei epoci glorioase, dar dure, se amestecă cu visele lui Tarantino. Prin viziunea lui ne spune ce s-ar fi putut întâmpla. Și nu lipsesc ironia sau scenele violente caracteristice cinematografiei sale: o violență patetică, frumoasă și amuzantă în același timp.
Uneori se simte ca și cum ai viziona două filme în același timp. Două adevăruri sau două minciuni care ajung să se împletească cu un final surprinzător și de râs dar și tulburător.
A fost odată la Hollywood povestea lui Tarantino
ATENTIE: de acum incolo articolul poate contine spoiler
Tarantino ne spune povestea vechiului Hollywood a unui loc în care visele devin realitate, dar în care ele pot dispărea cu ușurință. Povestea personajelor reale se amestecă cu cea a personajelor inventate deși acesta din urmă poate părea real.
În mod eficient A fost odată ca niciodată la Hollywood se joacă cu cunoștințele noastre despre acea epocă, ne duce pe străzile pline de mașini din trecut și ne face cunoștință cu fetele familiei lui Charles Manson printr-un cântec ușor de recunoscut: Nu voi spune niciodată niciodată.
Dar suntem cu adevărat convinși că vom vedea sfârșitul tragic al lui Sharon Tate într-un film cu Tarantino? Nu cu siguranță nu. Nu este genul de violență pe care îl place regizorului american. Nu este acolo violență estetică și distractivă animat de muzica cu care ne-a obișnuit.
Deși Sharon Tate nu este unul dintre personajele principale din film regizorul se joacă cu blocarea și montajul astfel încât atenția noastră să fie mereu îndreptată către ea. De exemplu, o îmbracă în galben în timpul unei petreceri mari și folosește aparatul de fotografiat astfel încât atenția noastră să se concentreze pe tânără, împingându-ne să empatizăm cu ea și să o cunoaștem fără să folosim prea multe cuvinte.
Și așa o cunoaștem pe Sharon prin modul ei de a interacționa cu mediul înconjurător și cu opiniile altor personaje. Vrea Tarantino să ne prezinte personajul într-un mod emoționant și apoi să ne arate finalul său oribil? Desigur că nu! Dacă suntem atenți, dezvăluie finalul chiar de la început.
Datorită unei scene care amintește de unul dintre filmele sale anterioare Nenorociți fără glorie telespectatorii pot anticipa sfârșitul fără prea multe dificultăți. La ce ne referim? El a rescris istoria spunându-ne un episod misterios din trecut care se termină cu uciderea lui Adolf Hitler.
Această referință inițială se leagă direct de ceea ce vom vedea în A fost odată ca niciodată la Hollywood . În acest caz, însă, nu ne vom confrunta cu violență crudă, tragică și dureroasă, ci vom găsi violență distractivă, o baie de sânge, flăcări și acțiune.
Cele două povești aparent îndepărtate se împletesc între ele printr-un final eclectic. Citate constante, atentie meticuloasa la detalii, totul este posibil in cinematograful lui Tarantino. A fost odată ca niciodată la Hollywood RÂDE despre orice și să te distrezi.
Baia de sânge durează să vină, dar ne este prezentată ca un catharsis ca o eliberare pentru conștiința noastră, așa cum trebuia să fie...
