Când o persoană pe care o iubim moare în viața noastră se stabilește un paradox: persoana moare fizic, dar nu dragostea pe care o simțim pentru ea. Cumva ne simțim plini de un sentiment care pare să nu aibă pace. Apoi învățăm să gestionăm durerea. Cu toate acestea în acest proces este de asemenea important și necesar să le exprimăm afecțiunea față de cei care nu mai sunt aici .
Știm cu toții că durerea este un proces personal, dar știm și că există unul social. Se referă la înmormântare, condoleanțe, vizite de curtoazie și așa mai departe. Această fază este de fapt extrem de scurtă. Este de la sine înțeles că în câteva zile vom fi gata să ne întoarcem la viața normală că sarcina noastră este să facem tot ce ne stă în putință pentru a uita că vom putea lăsa deoparte experiența pe care am trăit-o. Durerea prelungită sau foarte severă îi face pe alții să se simtă inconfortabil.
Poate că în anumite ocazii reușim să ne adaptăm la ceea ce așteaptă societatea de la noi și să ne întoarcem și mai încrezători în viața noastră de zi cu zi. Poate că vrem să plângem în fața unui apus frumos, dar ne reținem. Se poate și ca ceva din interiorul nostru să refuze în continuare să ne ia rămas bun și să înceapă să fie greu să trăim cu noi înșine și cu ceilalți. Atunci este posibil ca în ambele cazuri să aveți nevoie exprima afectiune celor care nu mai sunt aici.
Când vocea mea este pe drumul spre moarte, inima mea va continua să-ți vorbească.
-Rabindranath Tagore-
Aduceți un omagiu celor care nu mai sunt aici
Figurat vorbind niciunul dintre oamenii pe care i-am iubit moare chiar de ce . Există o parte din fiecare dintre noi în care prezența lui continuă să trăiască, deși absența este singurul lucru pe care îl percepem despre ea. Nici măcar nu moare afecţiune ; se estompează sau se reinventează, dar rămâne acolo.
Acestui concept îi datorăm tradiția – tipică tuturor culturilor – de a aduce un omagiu celor care nu mai sunt printre noi. În Occident mergem să vizităm mormântul, să aducem flori sau să ne rugăm. Acest obicei se pierde și cimitirele nu sunt locuri în care oamenii vor să meargă. În zilele noastre suntem orfani de modalități de a exprima afecțiunea față de cei care nu mai sunt aici.
Gesturile menite să aducă un omagiu celor care nu mai sunt printre noi nu sunt pură convenție. Ele au o semnificație care este în primul rând acea posibilitate despre care vorbeam mai devreme: exprimarea afecțiunii față de defunct. Poate ar fi mai corect numiți aceste gesturi ritualuri pentru că ne ajută să ne liniștim inimile cu privire la neajunsurile care trăiesc în noi. Ele ne permit să le înfruntăm și să înfruntăm durerea pe care o provoacă privindu-le drept ochi .Exprimați afecțiunea celor care nu mai sunt aici
Concentrarea asupra durerii pierderii este la fel de dăunătoare ca privirea în altă parte și prefacerea că totul s-a terminat. Oamenii pe care îi pierdem - în special cei pe care i-am iubit profund sau care au jucat un rol decisiv în viața noastră - rămân acolo alături de noi.
Se întorc pentru a se face auziți în momentele de singurătate în doliu care se succed. Ei continuă să trăiască și apoi se manifestă sub forma unei angoase trecătoare și a unei tristeți care nu vrea să dispară sau un sentiment de disperare care se transformă în amețeli, migrene, confuzie. Din acest motiv, toate culturile antice au adus un omagiu celor care nu mai erau printre noi pentru că știau că este foarte important să ne exprimăm dragostea pentru ei.
Deși se spune că ființele umane sunt prezente în mod fundamental - și deși acest lucru este adevărat într-o oarecare măsură - ar fi mai corect să spunem că suntem în mare parte trecuti. Suntem un poveste care continuă să fie spus zi de zi. De aici și importanța de a nu pierde din vedere faptul că totul curge .
Cum să-ți exprim afecțiunea cuiva care nu mai este aici?
Una dintre cele mai frumoase tradiții din lume este cea a Dìa de los muertos (adică ziua dedicată comemorării decedatului) care are loc în Mexic. Este o ceremonie la jumătatea drumului dintre un ritual religios și un carnaval. În fiecare 1 noiembrie aducem un omagiu celor dragi care nu mai sunt alături de noi. Sunt expuse fotografii care îi înfățișează pentru a-i face din nou protagoniști ai lumii celor vii.
Mexicanii scriu scrisori către decedat, improvizează altare, se roagă; merg la cimitir și cântă serenade, le cântă, își invocă cei dragi decedați. Pe scurt ele dau viaţă nouă acestor fantome. Le dau o formă și vorbesc cu ei. Le aduc un omagiu. Ei cred că uitarea este imposibilă și că își vor îmbrățișa din nou pe cei dragi.
Ar fi sănătos ca fiecare dintre noi să avem propriile ritualuri pentru a ne aminti de cei care nu mai sunt cu noi; pentru a le exprima afecțiunea. Redescoperă amintirea și amprenta pe care le-au lăsat. Recunoaște legătura emoțională pe care nici măcar moartea nu o poate rupe. Apoi acceptă că trebuie să mergi mai departe cu viața ta fără a uita pierderile pe care le-ai suferit și în ciuda lor. Trebuie să înțelegem că singurul destin posibil nu este nici în nimic, nici în uitare.
