Ca în fiecare dimineață viața mea reîncepe. După ce am alergat o vreme de-a lungul falezei, intru la duș și dau drumul la apă rece. Stau acolo cinci minute în timp ce apa înghețată îmi alunecă pe față și îmi curge pe tot corpul. Las amprenta picioarelor ude pe covor si Am grijă să nu las nici măcar o picătură să se reverse.
Preses sticla de ulei de corp intre timp pe a mea figura se reflectă încetul cu încetul parcă iese dintr-un vis în cercul oglinzii marcat de abur. Încerc să mă recunosc într-o imagine care mi s-a părut întotdeauna străină. Alunec și răspândesc uleiul încet între picăturile de apă trase pe corp fără a lăsa deoparte nici un centimetru de la degete la urechi.
Silueta mea se reflectă treptat ca și cum ar fi ieșit dintr-un vis
Trec la machiaj, urmând fiecare pas cu ordine perfectă de parcă aș picta un tablou unic care va fi scos la licitație. Mai întâi fața, apoi mă concentrez pe ochii care au aceeași expresie vitală ca a Modigliani . Pun în evidență forma migdalată, sculptându-mi genele la infinit și chiar dincolo.
Mereu sfârșesc cu o gură plinuță, bine definită, cu carminul care va ieși mai mult în evidență și va sfida lumina zilei și anotimpul. Îmi pieptăn părul cu o despărțire perfectă pe partea dreaptă și o șuviță de păr adunată în spatele urechii. Închei prin spălarea dinților, folosirea aței dentare și clătirea timp de cinci minute.
Și apoi atingerea finală două spray-uri cu parfumul meu preferat pe fiecare ureche, unul pe fiecare încheietură, altul între coapse.
Esența imoralității este tendința de a face o excepție din mine.
-Jane Addams
Ma plimb prin casa inca goala si desculta pe parchet scotand acelasi sunet ca pisica mea cand se misca. Deschid garderoba și mă uit la colecția mea, cea mai mare parte fiind încă etichetată. Eu aleg lenjeria intimă mereu coordonat și las hainele să cadă ușor pe pielea mea încă strălucitoare și umedă.
Deschid frigiderul și pregătesc un smoothie din legume și fructe de sezon, beau și încălzesc o ceașcă de ceai verde. Aleg o pereche de pantofi cu toc inalt pe care sa le port unul dintre inelele din colecția mea de smarald pe degetul inelar al mâinii drepte. Mă deranjează să-l văd combinat cu verigheta de pe mâna stângă.
Îmi iau servieta, cobor în parcare, mă așez pe bula parfumată și strălucitoare care este Bentley-ul meu bleumarin, pornesc radioul și pornesc Barcarolle-ul lui Offenbach și mă îndrept din nou spre birou astăzi. Uneori înainte de a ieși Am uitat să citesc biletul pe care mi-l lasă soțul meu acasă în fiecare dimineață. Dacă se întâmplă acest lucru, o voi suna pe fata de curățenie pentru a-i cere să o deschidă. Vreau ca soțul meu să nu-l găsească închis când ajunge acasă. Am fost nepăsător toată viața până la detaliile stupide, chiar și la detaliile importante.
Când intru în birou îmi pun viața pe ceasul obișnuinței
Ajung la birou de la recepție trecând prin șirul de birouri care duc la biroul meu, o scară de mișcări crescătoare urmează fiecare dintre pașii mei: observ cum fiecare angajat se îndreaptă pe scaun cu fețele încă marcate de acel aspect tipic pe care îl dă lipsa somnului. Mă salută cu o zâmbet în care apreciez mereu tensiunea și frica, asta mă face să mă simt puternic în timp ce le văd ca fiind mizerabile.
Ziua mea de lucru trebuie să se întâmple întotdeauna la fel a în ritmul meu, într-o manieră total eficientă și decisivă, fără marjă de eroare. Dimpotrivă, mă enervez și sângele îmi fierbe în vene, uneori chiar concediez pe cineva.
Când ajung acasă îmi torn un pahar de vin și fumez câteva țigări pe terasă în timp ce observ luminile celor mai înalte clădiri din oraș sub al meu . Soțul meu mă caută și mă îmbrățișează, simt greața crescând. Abia aștept să sosească weekendul când va trebui să plec din motive de muncă dar pentru a fi efectiv în brațele iubitului meu.
Nimic nu mă face să mă simt rău, absolut nimic, doar rar când văd pe cineva zâmbind simt că ceva se mișcă în mine. Nu știu când și de ce am uitat acel gest. Uneori, ca acum, stau în fața oglinzii și încerc să zâmbesc, dar tocmai în aceste momente Mă stric mai mult pentru că nu e al meu pentru că acea emoție apare grotesc trist .
Numai când văd pe cineva zâmbind, simt că ceva se mișcă în mine
Văzându-mă atât de depersonalizat în fața oglinzii cred că sunt doar o frumoasă fațadă renovată care ascunde o clădire în ruine, un fruct conservat artificial într-o încăpere care dacă va fi scos la lumină va ajunge să se descompună din lipsă de viață. Abia acum când mă aflu goală în fața mea și în fața oricui vrea să mă citească mă simt mai fragil și mai vulnerabil.
Totuși, vreau să o vadă, vreau să știe, vreau să scriu, să strig mâine de îndată ce intru în birou - Domnilor, nu sunt nimeni, sunt mort, îmi trăiesc viața fără mine! – Vreau să strig pe stradă și să îmbrățișez pe oricine mă întâlnește și roagă-i să-mi spună cum pot fi fericiți.
Două lacrimi doar două îmi curg pe obraz. Apoi sunt invadat de un fel de calm și apare o întrebare care poate anticipa răspunsul la restul întrebărilor: nu este acesta începutul de a mă găsi acolo unde mi-aș dori să fiu?
E Sper doar că mâine când mă trezesc armura mea să nu se închidă complet din nou continuând
