Disperarea este ecoul care iese din vid. Este furia care urmează atunci când s-a pierdut orice speranță, este tristețea transformată în bocetul celor care cred că au pierdut totul și nu mai percep lumina de la orizont și nici sensul prezentului lor. Puține stări psihologice se pot dovedi a fi la fel de periculoase ca acest vârf în care persoana nu mai știe în ce cale să urmeze sau în ce cale să aibă încredere.
Știm asta disperare este o experiență umană comună. Diverși filozofi au vorbit despre asta de secole, inclusiv Soren Kierkegaard care a definit-o ca o lipsă de spirit, simț și provocare. Jean-Paul Sartre, la rândul său, a afirmat că în această dimensiune există o incapacitate frustrantă de a merge înainte precum şi un pesimism aproape laş insinuat adesea de societatea însăşi.
Dar ceea ce numim disperare este de fapt nerăbdarea dureroasă a speranței nealimentate.
-George Eliot-
Din punct de vedere psihologic, nimeni nu a pătruns în disperarea umană ca Viktor Frankl. Părintele logoterapiei, care a supraviețuit mai multor lagăre de concentrare naziste, a definit acest concept prin idei foarte simple: suferință și pierderea sensului.
Aceste experiențe sunt, fără îndoială, cele mai dureroase pentru o persoană, dar este posibil să le supraviețuiești. Depinde de noi să-i provocăm și să înfruntăm viața cu resurse noi și mai bune.
Disperarea în psihologie: o emoție tulburătoare
Dacă am lipsi o persoană de intențiile ei, de viziunea pe care o are despre ea și de sensul pe care o dă vieții, am ajunge să-l catapultăm într-o disperare absolută. Ca deşi definim adesea această dimensiune ca un amestec între tristețe și lipsă de speranță merită subliniat că merge mai departe.
Disperarea este sinonimă cu golul căderii într-o stare mentală în care niciuna dintre întrebările noastre nu primește răspuns. Este obișnuit în această etapă să apară întrebări ca aceasta: ce sens are viata? Ce fac pe lume? Ce pot face în această situație dacă nimic nu are sens? Aceste întrebări nu fac decât să alimenteze ciclul disperării, transportând persoana într-un colț de întuneric psihologic unde rămân prinse.
Alimentat de anxietate
Studiul realizat de doctorul Martin Bürgy de la Universitatea din Stuttgart din Germania indică faptul că până de curând, disperarea era tratată ca un fenomen psihopatologic de mică importanță. A fost retrogradată de zeci de ani în universul filosofic legat mai ales de probleme existențiale.
The psihologie cognitivă în schimb subliniază importanţa clinică a acestei emoţii. Disperarea poate apărea punctual în viața noastră. O putem simți atunci când la un moment dat totul pare să meargă împotriva noastră, făcându-ne să ne simțim blocați și pierduți. Există însă și cazuri în care situația devine mai complicată.
Acest lucru se întâmplă atunci când cădem în cicluri de gânduri obsesive care alimentează negativitatea și vulnerabilitatea. La aceste gânduri negative se adaugă o rețea complexă de emoții precum tristețea, angoasa, furia, frustrarea...
Cu alte cuvinte, este ușor să apară inițial disperarea ca urmare a anxietății. Dacă situația continuă în timp, persoana va suferi aproape inevitabil de o tulburare depresivă.
Disperarea te obligă să te înfrunți pe tine însuți
Depresia dusă la extrem ajunge să genereze idei extreme în mintea celor care suferă de ea. Ideea de sinucidere este rezultatul pierderii totale a sensului și a speranței, fără îndoială cel mai periculos aspect în aceste cazuri și pentru care devine crucial să aveți ajutor psihologic.
Este deci comun ca disperarea se manifestă ca o constantă în cazul depresiei majore și de asemenea în tulburare bipolară . Sunt situații delicate care necesită tratament farmacologic pe lângă terapia psihologică. După cum am subliniat la început, aceste realități pot fi depășite datorită ajutorului specializat și propriului angajament.
Pentru a realiza acest lucru trebuie să reflectăm asupra unor probleme.
Mânia născută din disperare poate fi de ajutor
Furia este o emoție necunoscută astăzi. Este energic, puternic și solicitant și, dacă îl canalizăm bine, poate ajuta la transformarea situațiilor.
Disperarea este formată și din acea furie care ne face să nu găsim sens în nimic. Ești supărat pe tine însuți și, de asemenea, pe lume. Dar chiar dacă acest lucru ne poate surprinde, este pozitiv. Ar fi mai rău dacă s-ar încerca apatie, imobilitate sentimentul de gol sau indiferenta totala.
Dacă încercăm să canalizăm furia în favoarea noastră, lucrurile s-ar putea schimba încet și s-ar putea găsi un nou echilibru. Trebuie doar să canalizăm energia astfel încât potențialul pozitiv să fie eliberat în realitatea noastră.
Față în față cu tine pentru a începe din nou
Sunt cei care spun că disperarea este închisoarea ego-ului. Este partea noastră cea mai întunecată care ne vrea să fim slabi și pierduți. Carl Jung a susținut că scopul terapiei psihologice este transformarea și mai presus de toate realizarea unei individualizări care să permită pacientului să găsește-ți propriul sens vital .
Disperarea ne obligă să vorbim singuri pentru a vedea ce este mai rău din ființa noastră. Din acest motiv este obligația noastră să ne acceptăm umbra așa cum este definită de Jung și apoi să învățăm să ne descurcăm fără ea. Trebuie să ajungem la acea parte luminoasă și puternică în care putem găsi speranță și siguranță. Este cu siguranță o călătorie nu fără dificultăți, dar fără îndoială
