Miguel de Unamuno este unul dintre cei mai importanți autori ai literaturii spaniole. Născut la Bilbao în 1864, a murit la Salamanca în 1936. Până în prezent, numele său rezonează ca al unuia dintre marii literaturi hispanice și ca unul dintre reprezentanții Generației lui '98. În acest articol analizăm acel roman: Ceaţă de Miguel Unamuno.
În text, autorul adună multe dintre ideile prezente în scrierile sale anterioare, dar o face prin viața unui personaj Augusto Pérez, un om bogat și absolvent de drept. Povestea în sine nu are prea multe intrigi dar scriitorul a încercat să-i dea o altă dimensiune.
O nouă lectură pe care el însuși ar fi catalogat-o în genul nivolei și nu în cel al romanului așa cum se făcuse în mod tradițional. În acest articol vom dezvălui câteva dintre secretele lucrării Ceaţă de Miguel Unamuno cu speranța că te vei lăsa purtat de strălucirea lui.
Intriga de Ceaţă
Un aspect care atrage imediat atenția cititorului este că prologul este semnat de Víctor Goti, unul dintre personajele operei. Este urmată de un post-prolog în care autorul explică că nu suntem pe cale să citim un roman, ci o poveste.
De parcă nu ar fi de ajuns intervine epilogul pentru a face lucrurile mai interesante : o narațiune a faptelor lucrării, dar din punctul de vedere al lui Orfeu, câinele lui Augusto Pérez, protagonistul.
Complotul izbucnește cu Augusto care întâlnește o femeie de care ajunge să se îndrăgostească nebunește. Va încerca cu resursele sale limitate să o cucerească dar nu va primi decât risipă pentru că femeia are un soț. Cu toate acestea, cu timpul ea îi va acorda câteva întâlniri dar cu unicul scop de a profita de el. În cele din urmă, în ziua nunții ei, îi va scrie pentru a-i spune că totul a fost o înșelăciune.
Începând din acest moment vom asista la o adevărată revoluție din punct de vedere narativ. august se simte respins până la punctul de a planifica sinuciderea . Cu toate acestea el nu este altceva decât un personaj într-o operă și, ca atare, este lipsit de liberul arbitru. Unamuno este autorul care poate lua decizia finală.
Tocmai în acest moment ceea ce în jargonul cinematografic se numește al patrulea perete sparge și Augusto decide să înceapă o conversație cu autorul; adică decide să-l contacteze direct pe Unamuno.
Personajul ajunge să se răzvrătească împotriva autorului expunându-și intențiile. În acest fel, îndoiala se strecoară în autor: este el însuși un personaj dintr-o altă poveste? În ce măsură are el liber arbitru? Ideea este că, de îndată ce Unamuno începe să se îndoiască de propria sa libertate și de propria sa realitate, cititorul se îndoiește și de propria sa existență. Dacă am exista doar într-un vis? Dacă am fi parte din visul cuiva?
Măreția romanului constă nu numai în intriga, ci și în capacitatea de a dialoga cu realitatea cititorului și în acest caz și a autorului. Iată de ce Unamuno decide ca opera să se încadreze într-un gen literar propriu într-o categorie plină de paratexte căreia preferă să-i dea denumirea de nivola pentru ca criticii să nu o eticheteze sau să facă nicio comparație.
Realitatea și ficțiunea literară în roman Ceaţă de Miguel Unamuno
Munca lui Unamuno are ceva în comun cu Viața este un vis a lui Calderón de la Barca. Într-un anumit sens, elementul fictiv este mai real decât autorii înșiși. Pentru Unamuno, personajele au o viață proprie, cititorul le face să trăiască și ceea ce contează este modul în care este retrăită literatura.
Toate acestea mențin o relație strânsă cu problema nemuririi : dacă suntem ceea ce visăm și dacă dăm formă visului pe care îl avem cu toții în comun nu putem ști dacă este real.
Unamuno îl citise pe Descartes, dar și pe Calderón de la Barca și acolo își are rădăcinile inspirația nivolei. . Vedem în ea o reflectare a raționalismului de Descartes așa că inițial nu avem niciun motiv să credem că ceea ce ne înconjoară nu este altceva decât un vis.
Existenta lui Dumnezeu
Chiar dacă era credincios Unamuno el nu putea explica în mod rațional existența lui Dumnezeu așa cum a făcut Descartes . Din acest motiv nu avea niciun motiv să creadă că ceea ce îl înconjura era un vis sau o înșelăciune. De unde știm când simțurile ne înșală?
Unamuno condensează toată această complexitate în Ceaţă desenarea diferitelor dimensiuni: cea a ficțiunii în care regăsim personajele; încadrând ficțiunea găsim realitatea funcției care este locul în care se află autorul fictiv; în sfârşit în regiunea cea mai îndepărtată de graniţe găsim o altă realitate: cea a cititorului însuşi.
În Ceaţă Unamuno descrie mai multe planuri care se împletesc între ele. Autorul însuși ajunge să acționeze ca personaj atunci când se află în fața lui Augustus. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezența unei realități a realității care ar fi cea a lumii din jurul nostru și la rândul său într-o realitate a ficțiune în care se regăsește Unamuno . În sfârșit, o ficțiune a ficțiunii în care se regăsesc personajele.
Alte aspecte filozofice ale Ceaţă
O altă întrebare fundamentală a Ceaţă este așa cum am anticipat deja că de liberul arbitru . Este abordat din două puncte de vedere: primul de natura ficțiunii din momentul în care personajul se întreabă dacă este liber.
Îl vedem pe Augustus pe cale să se sinucidă, dar Unamuno îi apare și îl împiedică să facă acest lucru: nu se poate sinucide pentru că este pur și simplu un personaj. . Și în acest moment aceeași îndoială se reflectă în cititor.
Personajele se nasc dintr-un cuvânt dintr-o moștenire; din acest motiv nici măcar noi nu suntem liberi să gândim ceea ce gândim și aici apar două posibilități: Dumnezeu nu există și realitatea nu este altceva decât visul că visăm cu toții sau Dumnezeu există și noi nu suntem altceva decât visul lui Dumnezeu.
Augusto luptă pentru viața lui, viața lui este ficțiune, dar este încă a lui. În disperarea sa, personajul lui Augustus îi anunță pe cititori că și ei vor muri și că opera este în cele din urmă o metaforă a existenței umane.
Ceaţă De Miguel Unamuno: Genul Nivola
Ce este nivola? Este un roman ale cărui personaje nu sunt clar definite, dar iau contur pe măsură ce se mișcă ; creatorul lor nu are un plan clar despre ceea ce se va întâmpla așa cum se întâmplă în viața reală.
Scopul nivolei este de a deruta criticii care tind să compare orice cu precedentul; Se prezintă astfel ca un gen nou, fără precedent, cu care să se facă comparații.
Potrivit lui Unamuno, romanul realist ascunde un fel de capcană: ne face să credem că este real și este genul tipic bărbaților care nu văd că realitatea lor este un vis. . Nivelul, în schimb, ar fi o modalitate de a înțelege orice roman: un roman care există doar atunci când este gândit, activat și citit. Este un roman incomod în care prologul în sine este un roman; în care realitatea şi metanaraţiunea se amestecă împreună în text.
