În cel mai izolat și neospitalier scenariu din lume, în locul în care au fost trimiși cei mai periculoși criminali, s-a născut mitul, legenda pe care o povestea cinematograful cu filmul. Evadare din Alcatraz (Don Siegel 1979). Acest film a devenit un punct de referință pentru toate filmele de gen penitenciar (și adăugăm pe bună dreptate!).
De fiecare dată când ne uităm la un film care tratează subiecte legate de închisoare este inevitabil să facem comparații Evadare din Alcatraz .
Mediul rece și ostil al închisorii și suspansul neîncetat fac din acesta un film captivant care ne ține lipiți de ecran fără a ne oferi un răgaz. Chipul enigmatic al Clint Eastwood locațiile și intriga bazată pe o poveste adevărată sunt doar câteva dintre ingredientele care fac din acest film un succes. O poveste bazată pe evenimente reale trezește cu siguranță mult interes dar dacă este și unul dintre miturile secolului XX, atenția crește.
O închisoare pe o insulă ar trebui să asigure detenția prizonierilor și nicio posibilitate de evadare și totuși cineva a reușit. Dacă au supraviețuit sau nu este un alt mister, dar evadarea a făcut-o cu siguranță cunoscută pe Alcatraz în întreaga lume. Adaptarea cinematografică a contribuit la mitologizarea imaginii acestei închisori și fiecare și-a făcut propriile presupuneri.
Don Siegel ne-a oferit filmul închisorii prin excelență, a adus angoasă în cinematografe și ne-a făcut să empatizăm cu prizonierii. Privind filmul, singurul lucru pe care-l dorești este libertatea lor.
Alcatraz după gratii
Insula Alcatraz este situată lângă Golful San Francisco din Statele Unite ale Americii. A fost o fortificație militară, dar este cunoscută pentru că găzduiește unii dintre cei mai faimoși prizonieri, cum ar fi Al Capone. După 29 de ani de activitate închisoarea și-a închis porțile și a fost ocupată de diferite triburi de nativii americani . În prezent, insula Alcatraz este un parc național și un sit istoric.
În anii când era închisoare federală, existau și locuințe pentru angajați și familiile acestora. Funcția principală a lui Alcatraz era să găzduiască prizonieri considerați extrem de periculoși: cei care creaseră probleme în alte închisori și a căror reintegrare era considerată imposibilă. Locul era aproape inaccesibil și erau în vigoare condiții de maximă siguranță: prizonierilor le era interzis chiar să vorbească.
În jurul închisorii s-a creat o aură de mister și teroare. Pe de o parte, a găzduit cei mai mulți prizonieri periculos pe de altă parte, s-a zvonit că este un loc în care au avut loc nenumărate atrocități. Sinuciderile în rândul prizonierilor erau în creștere și unii ca Rufe Persful chiar au mers atât de departe încât și-au mutilat propriile degete.
Reputația proastă a însoțit Alcatraz de multă vreme. Tăcere absolută domnea asupra a ceea ce s-a întâmplat în spatele gratiilor; în ciuda acestui fapt vestea se răspândea. Cu toate acestea, se pare că au existat unii deținuți care au cerut să meargă la Alcatraz, deoarece au susținut că mâncarea acolo era mai bună decât în alte închisori. Dar controversa nu s-a oprit. Sentințele de sinucidere și alte fapte păreau să indice că Alcatraz era un loc în care domnea ostilitatea.
În ultimii ani de activitate se pare că unele dintre regulile stricte ale închisorii fuseseră eliminate sau relaxate. Pe parcursul anilor în care a fost închisoare au fost mai multe tentative de evadare și două au rămas în istorie. Prima este cunoscută sub numele de Bătălia de la Alcatraz în care cinci persoane, doi gardieni și trei deținuți, au murit (precum și a provocat numeroase răni). A doua este singura încercare reușită: evadarea din Alcatraz care a avut loc pe 11 iunie 1962.
Creatorul planului de evadare a fost Frank Morris, un hoț acuzat de posesie de narcotice și jaf armat. QI era mult mai înalt decât media. Împreună cu el, frații John și Clarence Anglin au reușit să evadeze. Allen West a cooperat cu ei, dar din cauza unei probleme cu conducta de ventilație, nu a putut scăpa. Planul era perfect și prizonierii au dispărut fără urmă. FBI-ul credea că toți erau morți, dar misterul este încă viu și astăzi.
Se spune că mama fraților Anglin a primit câte două buchete de flori în fiecare Ziua Mamei și că există o fotografie care îi înfățișează pe cei doi bărbați în viață. În 2013, FBI a redeschis cazul după ce a primit o scrisoare semnată de John Anglin în care se afirma că evadarea a avut succes și că este foarte bolnav. Cu siguranță nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat, dar asta face parte din magia și legenda acestei povești.
De ce suntem atât de atrași de aceste povești? Poate pentru că ne alimentează imaginația și se bazează pe un sentiment comun tuturor: dorința de a fi liber. Cinematograful a dat chip și imagini imaginației noastre și ne-a permis să vedem acea evadare excepțională. I-a ridicat pe prizonieri la rolul de eroi care sfidează sistemul și realizează ceea ce ne dorim cu toții: libertate .
Evadare din Alcatraz: o cale claustrofobă către libertate
Filmul începe cu o scenă aproape fantomatică a insulei în miezul nopții, ploaia și muzica păstrându-ne atenția. Frank Morris avansează în întuneric însoțit de gardieni care îl duc la închisoare. În depărtare se vede farul insulei care încetul cu încetul se apropie din ce în ce mai mult. Acest început este perfect, toate elementele sunt în armonie și introduc privitorul în poveste.
Frank Morris este prezentat ca un personaj tăcut care vorbește de îndată ce privirea lui este rece și îndepărtată, iar expresia feței este imperturbabilă. Puține fețe s-ar fi putut potrivi mai bine personajului decât a lui Clint Eastwood. Siegel profită din plin de chipul enigmatic al protagonistului său și de detaliile expresiilor sale faciale.
Informațiile ne sunt date încet și progresiv. Știm că Morris are o inteligență neobișnuită mult mai mare decât media, dar nu știm prea multe despre el. Atmosfera creată în jurul lui este fascinantă. Restul deținuților și al angajaților închisorii se îmbină bine cu atmosfera pe care directorul vrea să o creeze.
Evadare din Alcatraz ne cufundă la propriu în întunericul închisorii în viața dificilă a deținuților și ne arată viclenia excepțională a lui Morris. Realismul mare și atenția la detalii cu care sunt prezentate diferitele etape ale planului de evadare fac din film o capodoperă de care este imposibil să te desprinzi. Tensiunea crește progresiv până la rezultatul final.
Nu contează dacă știm deja povestea sau chiar dacă cunoaștem în detaliu întregul plan, tensiunea ne însoțește din primele minute ale filmului până la ultimele. Suspansul este generat nu de ceea ce nu știm, ci de ceea ce știm deja. Cu toții cunoaștem finalul, dar vrem să vedem cum ajung ei acolo: angoasa personajelor, fricile și grijile lor. Dorința de libertate este atât de puternică încât nici măcar teama de a fi descoperit nu îi poate opri. Așa cum nu ne poate împiedica pe noi spectatorii să rămânem lipiți de ecran ca și cum am fi hipnotizați.
La final, tensiunea se atenuează. Valurile mării ne dau puțină ușurare, puțină speranță, întrerupând acea atmosferă întunecată și sufocantă a începutului.
Evadare din Alcatraz ne oferă posibilitatea de a pătrunde într-unul dintre marile mistere ale secolului al XX-lea, lăsând un final deschis ca cel al istoriei reale, dar dându-ne puțin mai multă speranță. Totul se joacă pe subtilitatea limbajului non-verbal, pe angoasa și claustrofobia închisorii dar mai ales pe dorința de libertate. Cu aceste ingrediente filmul reprezintă o adevărată lecție de cinema.
Până la urmă tot ce rămâne de întrebat este: Ce este cu adevărat libertatea?; Au reușit să supraviețuiască sau nu? Fără îndoială că au fost liberi! Moartea ne poate elibera uneori mai mult decât viața însăși. De aceea ne place atât de mult această poveste pentru că ne stimulează acel sentiment pe care toți bărbații și-l doresc și vor să-l găsească: libertatea.
