Teorii despre foame: de ce mâncăm?

A venit miezul și începem să ne fie foame. Trec minutele și senzația devine din ce în ce mai acută. Trebuie să punem ceva în stomac! Dar suntem prea ocupați și nu putem. E ora două și deodată ne dăm seama că nu ne mai este foame. De câte ori am auzit că mi-am pierdut pofta de mâncare? Fără îndoială diferite teorii despre foame oferă răspunsuri diferite la întrebarea de ce mâncăm?.

Răspunsul ar părea evident: pentru că ne este foame. Dar chiar acesta este motivul? În parte da, așa că de ce ne este uneori foame? De ce mâncăm mai mult decât avem nevoie când avem mâncarea preferată în față? Nu mi-e foame dar nu pot rezista si asa mancam pana izbucnim.

Mai jos vă prezentăm teorii despre foame mai semnificative. Cele care ne explică comportamentul alimentar și care ne oferă un răspuns la întrebările anterioare.

Teorii despre foame

Ipoteza punctului de referință

Setarea sau teoria valorii de referință atribuie foamea lipsei de energie . Prin urmare, atunci când mâncăm, ne restabilim nivelul optim de energie numit și punct de referință al energiei.

Conform acestei ipoteze mâncăm până ne simțim sătul, în momentul în care încetăm să mâncăm pentru că ni s-a restabilit punctul de referință. Adică actul de a mânca și-a îndeplinit funcția așa că nu vom repeta această acțiune până când corpul nostru va arde suficientă energie pentru a ne readuce sub această valoare de referință.

Sistemul de puncte de referință este compus din trei mecanisme:

Mecanism de reglementare: Setați valoarea de referință. Detector: Identifică abaterile de la această valoare. Acţiune: Trage pentru a elimina abaterile.

Toate sistemele de puncte de referință (Wenning 1999) sunt sisteme de feedback negativ adică feedback-ul rezultat dintr-o schimbare într-o anumită direcţie produce efecte compensatorii în sens invers. Aceste sisteme se găsesc de obicei la mamifere și scopul lor este de a menține homeostaziei .

Dacă această teorie ar fi exhaustivă, odată ce ne-am atins valoarea de referință ar trebui să ne oprim din mâncat. Dar nu este întotdeauna cazul, nu-i așa? Să continuăm apoi călătoria noastră prin teoriile despre foame.

Teoria glucostatică

La mijlocul secolului trecut, mai mulți cercetători credeau că aportul alimentar a avut loc cu scopul de a menține nivelurile potrivite de zahăr în sânge. Această teorie este cunoscută sub numele de glucostatice. Adică mâncăm când nivelul glicemiei scade și încetăm să facem acest lucru odată ce valorile normale sunt restabilite.

Teoria lipostatică

O altă ipoteză din aceeași perioadă este teoria lipostatică. Conform acestui sistem, fiecare dintre noi are o valoare de referință a grăsimii corporale. Comportamentul la masă ar fi, așadar, motivat de necesitatea restabilirii acestui punct.

Limitele teoriilor punctului de referință

Prima limitare de care trebuie să se ocupe această teorie este faptul că nu ia în considerare importanța gustului alimentelor, a învățării și a factorilor sociali. Mâncărurile pe care le iubim și cinele conviviale intră în joc. Imaginează-ți că ai mâncarea preferată în fața ta și un fel de mâncare care nu te atrage în mod deosebit. Ce se întâmplă? Probabil vei lua mai putin din preparatul care nu te entuziasmeaza, in timp ce din primul vei manca pana te vei satura si mai departe. Desigur: putem mânca chiar și fără să ne simțim foame. În acest fel consumul de alimente nu mai este controlată de așa-numitele abateri ale punctului de referință.

Lowe (1993) a afirmat că mai mult de jumătate dintre americani au deja un exces semnificativ de depozite de grăsime atunci când se așează să mănânce. Acest lucru este valabil și pentru cei care sunt supraponderali și nu încetează să mănânce. Numai acest lucru indică faptul că teoriile punctului de referință sunt incomplete.

Mai mult, dacă aceste ipoteze ar fi fost precise, ființele umane nu ar fi supraviețuit până în zilele noastre. Pinel Assanand și Lehman (2000) susțin că Teoriile de referință ale foametei și ale consumului de alimente nu sunt în concordanță cu presiunile evolutive de bază asupra aportului de alimente așa cum le cunoaștem.

Cercetătorii explică că strămoșii noștri trebuiau să mănânce o cantitate mare de alimente în așteptarea vremurilor de foamete. În acest fel au stocat calorii sub formă de grăsime corporală. Dacă teoria punctului de referință ar fi fost rigidă, ar fi trebuit să se oprească din mâncat odată ce abaterea a fost restabilită și când mâncarea se epuizează nu ar fi avut rezerve calorice.

Teoria stimulentelor pozitive

Conform acestei teorii, ceea ce determină în general oamenii și animalele să mănânce nu este lipsa de energie, ci plăcerea anticipată a ceea ce ne așteaptă (Toates 1981). Acest Agrement se numește valoarea stimulentului pozitiv.

Un stomac gol este un sfătuitor rău.

-Albert Einstein-

Ipoteza este că diversele presiuni suferite de-a lungul istoriei din cauza lipsei de hrană ne-au determinat să ne dorim hrana. A

Apetitul pe care îl simțim depinde de interacțiunea mai multor factori:

• Gust .
• Ce știm despre efectele acelei alimente specifice.
• Timpul care a trecut de când l-am mâncat ultima dată.
• Tipul și cantitatea de alimente deja prezente în intestin.
• Prezența sau absența altei persoane.
• Nivelurile de glucoză din sânge.

Teorii foamei: Nu totul este așa cum pare

Cu această trecere în revistă a principalelor teorii pe . Un astfel de gest obișnuit și zilnic nu este ușor de explicat deoarece nu mâncăm doar când ne este foame, ci și pentru plăcerea pe care ne-o oferă mâncarea.

Pe de altă parte, psihologul Jaime Silva (2007) subliniază că emoțiile și dispozițiile influențează și consumul de alimente. Potrivit lui Silva, pe de o parte suntem condiționati de starea de spirit și de emoții. Dar și mâncarea se poate schimba emoții și starea de spirit. Încă o dată vedem că teoriile anterioare nu acoperă toate explicațiile pentru consumul de alimente.

Viața este o combinație de paste și magie.

-Federico Fellini-

Silva afirmă că influența emoțiilor asupra alimentelor include dezinhibarea sau restrângerea alimentelor

Cât de des mâncăm pentru a ne calma anxietatea? De câte ori ne-am pierdut pofta de mâncare din același motiv? Fără îndoială, mai este un drum lung de parcurs pentru a îmbogăți literatura științifică referitoare la teoriile despre foame.