Ticuri la copii: simptome și tratament

Ticurile sunt manifestări motorii rapide și bruște care rezultă din contracția involuntară a uneia sau mai multor grupe musculare. Ele sunt stereotipe involuntare recurente imprevizibile non-ritmice. Ticurile la copii se agravează sub stres sau furie și poate fi atenuat prin manevre de distragere a atenției sau de concentrare.

I ticuri la copii sunt cea mai frecventă tulburare de mișcare. Impulsul premonitoriu pare a fi partea involuntară a ticului și adesea mișcarea este făcută pentru a bloca acest impuls. Cu toate acestea, copiii mai mici cu ticuri rapide îl descriu ca pe un fenomen brusc care vine fără avertisment sau participare voluntară.

Ticurile la copii: când apar și cum evoluează

Ticurile la copii apar in general intre 4 si 7 ani. În cele mai multe cazuri primele manifestări sunt: ​​clipirea repetitivă, adulmecarea, dresirea gâtului sau tusea. Sunt mai frecvente la bărbați cu un raport de 3 la 1.

Ticurile au fluctuații considerabile atât în ​​ceea ce privește severitatea, cât și frecvența. Mulți copii care au ticuri minore și pasageri cu vârsta cuprinsă între 4 și 6 ani nu vor merge la medic. În 55-60% din cazuri ticurile vor fi practic dispărut până la sfârșitul adolescenței sau la începutul vârstei adulte.

În alte 20-25% din cazuri ticurile devin rare și ocazionale. În cele din urmă, în aproximativ 20% din cazuri ticurile continuă până la vârsta adultă (în unele cazuri se agravează).

Caracteristicile clinice ale ticurilor

Pot fi recunoscute unele caracteristici care definesc aceste manifestări motorii. Sa vedem care dintre ele:

Ticurile se agravează în situații stresantecu oboseală, boală, emoție sau expunere excesivă la ecrane.

• Acestea sunt reduse atunci când copilul se dedică unei activități solicitante și interesantă din punct de vedere cognitiv.

• Ele nu interferează cu acțiuni importante și nu provoacă căderi sau răni. Orice manifestare a acestui tip de tic (inclusiv cele numite ticuri de blocare) trebuie evaluata de un specialist pentru a exclude posibilitatea unei componente functionale.

• Se pot observa diferențe semnificative atunci când copiii sunt filmați.

Ele însoțesc în general tulburări de personalitate și situații de familie disfuncțională .

• Ele pot fi însoțite de un anumit sentiment de plăcere împreună cu expresii faciale, în ciuda complexității mișcării.

• Cei care suferă de ea simt că nu o pot evita.

• Ele nu sunt precedate de o senzație premonitorie.

Clasificarea ticurilor

Ticurile sunt clasificate ca motorii și vocale simple sau complexe.

Ticuri simple:se manifestă prin mișcări bruște sau sunete scurte, repetitive.

Ticuri motorii complexe: sunt în schimb mişcări coordonate într-un mod secvenţial, dar nepotrivit. De exemplu, scuturarea din cap în mod repetat, repetând gesturile altora ( ecoprassia ) sau face gesturi obscene ( coproprasia ).

Ticuri vocale complexe: se caracterizează prin producție de sunet elaborată, dar plasate într-un mediu neadecvat.Un exemplu este cel al repetarii silabelor, blocajului, repetarea cuvintelor personale (palilalia), repetarea cuvintelor auzite (ecolalia) sau repetarea cuvintelor obscene (coprolalia).

Clasificarea ticurilor în Manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor mintale (DSM-5)

Tulburare de ticuri tranzitorii : ticuri motorii sau vocale sau ambele care sunt prezente de mai puțin de un an.

Tulburare persistentă de tic motor sau vocal: ticuri motorii simple sau multiple sau ticuri vocale prezente de mai mult de un an.

sindromul Tourette(ST): ticuri motorii multiple asociate cu ticuri vocale care durează un an nu trebuie neapărat să fie prezente împreună și să se manifeste într-o formă crescândă.

Ticuri la copii asociate cu alte patologii

Ticurile la copii sunt adesea asociate cu dificultăți de control al impulsurilor la modificări ușoare ale activității neuropsihologice și motorii și la un procent ridicat de alte tulburări psihiatrice sau de dezvoltare.

De exemplu, ele apar adesea în cazul ADHD (30-60% din cazuri) comportament compulsiv (30-40% din cazuri) anxietate (25%) comportament distructiv (10-30%) modificări ale dispoziției (10%) tulburare obsesiv-compulsivă (5%) și dificultăți de coordonare motrică. La unii copii se observă și episoade de furie.

Etiologie: originea ticurilor la copii

Ticurile au o etiologie multifactorială complexă și sunt foarte ereditare. Concordanța la gemenii monozigoți este de 87%.

În trecut, ticurile erau considerate a fi legate de comportament sau stres și erau adesea denumite obiceiuri nervoase sau smucituri. Astăzi știm că sunt mișcări neurologice care se pot agrava în momentele de anxietate dar că nu aceasta este cauza.

Mecanismele de bază implică diverse rețele neuronale din creier între cortex și ganglionii bazali (circuite frontal-striato-talamus), dar poate implica și alte zone ale creierului precum sistemul limbic, creierul mijlociu și cerebelul. Au fost descrise, de asemenea, anomalii ale conștiinței interoceptive și procesării senzorio-motorii centrale.

Tratamentul ticurilor la copii: intervenții comportamentale

Intervențiile comportamentale includ diferite tehnici, deși calea de urmat cu copilul va depinde de diagnosticul inițial, de răspunsul la tratament și de evenimentele care apar în timpul tratamentului (Bados 2002).

Terapia de inversare a obiceiurilor (HRT) și prevenirea expunerii și a răspunsului (ERP) sunt intervenții care sunt adesea aplicate în cazurile de ticuri la copii pe baza unor dovezi științifice solide. Acestea reduc severitatea ticului și scorurile de frecvență (Scorul global de severitate al ticurilor Yale) cu 40-50%.

Terapia de inversare a obiceiurilor (HRT)

Terapia de inversare a obiceiurilor propusă de Azrin (Azrin și Peterson 1988) învață pacientul să recunoască impulsul premonitor al ticului și apoi să implementeze o acțiune – numită răspuns competitiv – care reduce posibilitatea apariției ticului enervant.

Include 11 tehnici principale organizate în 5 faze:

Conștientizarea.Învață să recunoști stimulii și situațiile care preced manifestarea ticului.
• Descrierea detaliată a ticului și antrenamentul pentru a-l reproduce voluntar.
• Autoobservare pentru recunoașterea ticului când apare.
• Recunoaștere precoce prin antrenament pentru a recunoaște senzațiile care preced ticul.
• Recunoașterea situațiilor periculoase în care ticul este mai probabil să apară.

Exerciții de relaxare.

Dezvoltarea unui răspuns competitiv incompatibil cu tic. Trebuie să fie un comportament care să reflecte următoarele caracteristici:
• Preveniți manifestarea ticului.
• Trebuie să poată fi întreținut timp de câteva minute.
• Trebuie să producă o creștere a conștientizării ticului.
• Fii acceptabil din punct de vedere social.
• Fii compatibil cu activitatea zilnică.
• Trebuie sa intareasca muschii antagonisti celor implicati in manifestarile ticului.
• Trebuie să implice tensiune izometrică a mușchilor care se opun mișcării involuntare.

Motivația.Această fază se adresează atât pacientului, cât și familiei. Include trei tehnici standard de motivare:
Revizuirea problemelor cauzate de ticuri. Sprijin social.Pacientul e cercul familiei se angajează să efectueze (sau să ajute la realizarea) procedurii. Realizarea comportamentului în public.Pentru ca pacientul să vadă posibilitatea de a efectua metoda propusă în public.

Generalizarea antrenamentului.Efectuați exerciții în care pacientul trebuie să-și imagineze efectuând în situații periculoase identificate în faza 1.

Terapia expunerii și prevenirea răspunsului

Practica prevenirii expunerii și a răspunsului îl ajută pe pacient să se obișnuiască cu starea sa și îl învață să simtă și să tolereze pacientului i se cere să-și controleze ticurile în timp ce un terapeut demult timpul pe care îl poate rezista.

Nu sunt folosite răspunsuri competitive sau accesorii. Pacienții repetă testul de rezistență de mai multe ori în timpul unei ședințe și se prelungește progresiv durata de timp în care sunt capabili să țină sub control ticurile.

Făcând acest exercițiu în mod regulat și sistematic, te ajută să te antrenezi toleranţă la impulsurile de tic și, în timp, capacitatea pacientului de a le controla. În timpul ședinței terapeutul se referă la impulsurile de a întreba pacientul cât de puternici sunt; acest tip de interacțiune expune pacientul la anxietatea de a avea un tic în ciuda faptului că se vorbește despre el.

Tratamentul farmacologic al ticurilor la copii

Decizia de a recurge la un tratament farmacologic pentru tratarea ticurilor la copii depinde de natura ticurilor și în general este o soluție rezervată celor mai grave sau supărătoare cazuri care pot provoca dureri sau răni. În prezent, cel clonidina (un agonist al receptorului α₂-adrenergic) este cel mai folosit medicament.

Dimpotrivă antipsihoticele/antidopaminergicele par a fi mai eficiente la adulți. Practica clinică demonstrează, de asemenea, o bună eficacitate a aripiprazolului la copii.

Benzodiazepinele nu sunt în general prescrise pentru tratamentul ticurilor, dar într-o situație clinică acută și severă pot fi utilizate. De asemenea, ajută la reducerea anxietății în timpul atacurilor, dar sunt de preferat să fie evitate datorită efectului de rebound.