Efectul Lucifer: devenim răi? este titlul cărţii în care Filip Zimbardo prezintă experimentul său din închisoarea Stanford, unul dintre cele mai relevante experimente din istoria psihologiei. Rezultatele sale au schimbat viziunea ființelor umane despre cât de mult poate influența contextul în care ne aflăm și cât de mult control avem asupra comportamentelor noastre.
În această carte, Zimbardo ne pune următoarea întrebare: Ce determină o persoană bună să se comporte rău? Cum poate fi convinsă o persoană cu valori corecte să acționeze imoral? Unde este linia de despărțire care separă binele de rău și cine este în pericol să o treacă? Înainte de a încerca să găsim răspunsuri, să aflăm care este experimentul din închisoarea Stanford.
Experimentul penitenciarului Stanford: Origini
Philip Zimbardo, profesor la Universitatea Stanford, a vrut să investigheze ființa umană într-un context de absență a libertate .
Pentru a atinge acest obiectiv, Zimbardo a propus să simuleze o închisoare în unele dintre facilitățile Universității. Apoi i-a umplut cu prizonieri și cu gardieni. Așa că, pentru experimentul său, Zimbardo a recrutat niște studenți care, în schimbul unei sume mici de bani, erau dispuși să joace aceste roluri.
Experimentul din închisoarea Stanford a implicat 24 de studenți împărțiți aleatoriu în două grupuri (prizonieri și gardieni). Pentru crește realismul și obține o mai mare imersiune în aceste roluri prizonierii au fost arestați prin surprindere (cu sprijinul poliției) și apoi în închisoarea simulată din interiorul Universității Stanford au fost îmbrăcați ca prizonieri și li s-a dat un număr de identificare. Gardienilor li s-a dat o uniformă și o torță pentru a se identifica mai bine cu rolul lor de autoritate.
Experimentul din închisoarea Stanford și răul
În primele momente ale experimentului, majoritatea prizonierilor s-au comportat ca și cum ar fi fost un joc, iar imersiunea lor în rol a fost minimă. Dimpotrivă, paznicii să-și reafirme rolul ca autoritate iar pentru a-i face pe prizonieri să se comporte ca atare au început să efectueze zilnic numărări şi verificări nejustificate.
Gardienii au început să-i oblige pe prizonieri să respecte anumite reguli în timpul numărării cum să cânte numărul lor de identificare; în cazul actelor de neascultare a ordinelor trebuiau să facă flotări. Aceste jocuri sau ordine inofensive inițial din a doua zi s-au transformat în umilințe reale sau violente împotriva prizonierilor.
Gardienii i-au pedepsit pe prizonieri lăsându-i fără mâncare sau împiedicându-i să doarmă, îi țineau închiși ore întregi într-un dulap, îi obligau să stea goi până când erau obligați să simuleze practici de sex oral între ei. Urmând
Experimentul din închisoarea Stanford a fost suspendat după șase zile din cauza violenţă ceea ce a fost adus de imersiunea totală a elevilor în rolul lor. Întrebarea care îmi vine acum în minte este de ce au ajuns gardienii închisorii la un asemenea nivel de cruzime față de prizonieri?
Concluzie: puterea situației
După ce a observat conduita gardienilor, Zimbardo a încercat să identifice variabilele care determină un grup de oameni normali – fără simptome patologice – să acționeze în acest fel. Nu putem da vina pe răutatea studenților în rolul de paznici deoarece formarea ambelor grupe a fost aleatorie și înainte de experiment fiecare elev a fost supus unui test de violență și rezultatele au fost clare: au apărat-o în puține sau deloc.
Întrucât factorul trebuia să fie ceva intrinsec experimentului Zimbardo a început să creadă că situația apărută în închisoare i-a împins pe studenții pașnici să se comporte răutăcios.
Curios pentru că ceea ce suntem făcuți să credem este că răul este un factor intrinsec al naturii umane și că există oameni buni și oameni răi indiferent de rolul sau circumstanțele în care se află.
Adică avem tendința de a considera că forța naturii cuiva sau a personalitate știi mai puternic decât puterea care poate fi legată de circumstanțe sau roluri. În acest sens, experimentul lui Zimbardo ne-a arătat contrariul și de aici vine revoluția rezultatelor și concluziilor care decurg din acesta.
Situația împreună cu nivelul de conștientizare al persoanei asupra contextului îl determină să se comporte într-un fel sau altul. Așa că atunci când situația ne împinge să comităm un act violent sau malefic, dacă nu suntem conștienți de el, nu vom putea face practic nimic pentru a-l evita.
În experimentul din închisoarea Stanford Zimbardo a creat un context perfect pentru ca prizonierii să treacă printr-un proces de depersonalizare în ochii gardienilor. Această depersonalizare a fost cauzată de diverși factori precum asimetria puterii dintre gardieni și prizonieri, omogenitatea grupului de prizonieri în ochii gardienilor, înlocuirea numelor proprii cu numere de identificare etc.
Toate acestea i-au făcut pe gardieni să vadă prizonierii ca prizonieri înainte de a-i vedea ca oameni cu care puteau demonstra empatie și cu care – într-un context real și deci în afara mediului simulat al experimentului – să împărtășească un rol comun: a fi elevi.
Banalitatea binelui și a răului
Ultima concluzie pe care ne-a lăsat-o Zimbardo în cartea sa este că nu există nici demoni, nici eroi - sau cel puțin sunt mult mai puțini decât credem noi - pentru că bunătatea și bunătatea pot fi în mare măsură rezultatul circumstanțelor mai mult decât o caracteristică de personalitate sau un set de valori dobândite în copilărie. Acesta este, în cele din urmă, un mesaj optimist: practic orice persoană poate săvârși un act rău, dar în același timp orice persoană poate să îndeplinească și un act eroic.
Singurul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a evita comiterea de acte rele este să identificăm factorii care ne pot determina să ne comportăm crud sau rău. Zimbardo ne lasă în cartea sa un decalog anti-răutate pentru a putea acționa împotriva presiunii situațiilor pe care le puteți consulta la acest link.
O întrebare pe care ne-o putem pune în acest moment este:
