Hannah Arendt a fost un filozof german de origini evreiești. Și-a început studiile cu celebrul filozof german Martin Heidegger, dar odată cu ascensiunea la putere a regimului nazist a fost nevoită să fugă din Germania pentru a se stabili în Statele Unite.
Hannah Arendt a dezvoltat o filozofie politică concentrată pe probleme contemporane precum totalitarismul și violența.
Dintre lucrările sale, se remarcă cele în care se referă la procesele care îi conduc pe oameni să comită acte atroce în regimuri totalitare. Dintre afirmaţiile sale o amintim pe cea conform căreia membrii partidului nazist erau oameni normali care, în anumite condiții, au făcut acțiuni de neiertat (acțiuni pe care nu le-ar fi comis niciodată în afara condițiilor menționate mai sus și în care nu s-ar fi recunoscut).
În urma acestei declarații, a primit numeroase critici pentru că a dezvăluit un adevăr incomod: mulți dintre oamenii care au torturat, maltratat și ucis nu erau oameni răi, ci cumva dirijați de circumstanțe. Din cauza asta a pierdut și unii Prietene dar a apărat mereu ceea ce credea.
Deși afirmațiile lui ne pot părea învechite, ele sunt de fapt foarte oportune. În imaginația colectivă există credința că teroriștii sunt nebuni . Urmând teoriile lui Hannah Arendt putem afirma că mai mult decât sănătatea lor psihologică, există și alți factori care îi determină pe acești oameni să aleagă calea violenței în cadrul unei organizații.
Cele trei condiții umane ale teoriei lui Hannah Arendt
Teoria lui Hannah Arendt include trei condiții fundamentale ale vieții umane . Ele sunt: viața, lumeștia și pluralitatea. Fiecare dintre aceste condiții corespunde unei activități: producerea, lucrul și acționarea. În felul acesta condiția umană de a produce este viața, a munci este lumeștia și a acționa este pluralitatea. Dezvoltarea acestor trei activități corespunde așa-numitei vita activa.
Producerea este activitatea care corespunde proceselor biologice ale corpului uman. dormi activitati necesare traiului dar care nu dureaza. Se epuizează în momentul în care sunt făcute sau consumate. Aceste nevoi sunt vitale pentru supraviețuire și nu ne putem lipsi de ele, așa că nu există loc pentru libertate.
A doua activitate a vita activa este munca. Este activitatea care produce lucrări și rezultate și care include construcții, meșteșuguri, artă și în general artificii care se referă la activități precum fabricarea de unelte sau obiecte de folosință precum și opere de artă. În acest fel .
Prin muncă se construiește lumea independentă a obiectelor plecând de la natură. Această activitate creează o lume artificială precum casa. Se deosebește de producție pentru că obiectele obținute sunt de lungă durată, rezultatul muncii este ceva productiv și făcut pentru a fi folosit pentru a nu fi consumat.
Odată cu realizarea ultimei condiții, acțiunea, indivizii se construiesc prin diferențierea de ceilalți. Această activitate permite apariția pluralității care ne permite să ne percepem diferențele față de ceilalți. Doar prin acțiune se nasc indivizii și prin ea sfera privată devine publică așa cum este împărtășită cu alții. Acționând și vorbind oamenii arată cine sunt.
Domenii de acțiune
Aceste activități se desfășoară fiecare în spațiul propriu: sfera privată (a produce), sfera socială (a munci) și sfera publică (a actorie).
Distincția dintre sfera publică și cea privată se bazează pe tradiția polis grecească. Sfera privată se identifică cu locuința, în interiorul ei nu se poate vorbi libertate nici a egalităţii ci a unei comunităţi de nevoi vitale. Producția are loc în această sferă. Sfera privată este un spațiu natural împotriva artificialității spațiului public.
Sfera publică este spațiul de acțiune și discurs prin care ne arătăm altora și ne confirmăm existența.
Această distincție dispare însă odată cu apariția unei alte sfere, cea socială. Această dimensiune este produsul prezenței relațiilor de piață de schimb într-o economie capitalistă. Sistemul socioeconomic capitalist reprezintă intrarea economiei în spațiul public definit de interesele publice care face ca interesele private să capete un sens public.
Pierderea vocii: consecințele
Problema care se pune odată cu pătrunderea economiei în spațiul public este că sfera privată, care este necesară pentru că oferă protecție, o înlocuiește pe cea publică. În consecință, interesele private și cravate oamenii naturali ocupă locul public. Spațiul public și acțiunea cetățenească devin, prin urmare, dezarticulate.
Triumful individului indiferent la viața publică concentrat doar pe interesele sale private și pe siguranța celor dragi cu orice preț constituie una dintre bazele totalitarismului. Acest individ este opusul cetățeanului care menține un angajament activ cu lumea și spațiul public.
Pe de altă parte individul privat este un subiect izolat în interesul său de confort și consum . Acest individ posedă caracteristici care îl fac să cadă în conformismului social și politic. Totuși, totalitarismul nu numai că pune capăt vieții publice, ci distruge și viața privată, lăsând indivizii într-o singurătate absolută.
